Sinucigasul - Moarte dupa plutire ( scris de Tudor Chirila )

Acest post este preluat de pe http://tudorchirila.blogspot.com/

------------------------

Se uita la masinile care inaintau incet.Nu pareau sa inainteze.Asta si din cauza distantei.Sunetele claxoanelor ajungeau pana la el intrerupte de vantul caldut de septembrie.Era o zi frumoasa cu nori trecatori alergand pe cerul sticlos.Fusese surprins ca nimeni nu restrictionase accesul pe terasa blocului.Ar fi putut sa vina oricine aici.Pe de alta parte se gandea ca nu sunt atat de multi sinucigasi.Nici el nu-si mai amintea momentul exact cand hotarase sa faca asta..Si nici nu-si mai amintea prea bine de ce trebuia s-o faca.Adica daca cineva ar fi urcat acum pe terasa si l-ar fi intrebat de ce vrea sa plonjeze in gol, pentru ce,nu ar fi stiut sa-i spuna ceva precis, concret.Avea doar o senzatie ca pierduse pe toate planurile.Desi asta i se parea relativ in acelasi timp.Dar se instalase in el senzatia asta, asa, ca o durere surda a unei carii in faza mijlocie, netratata.Statea pe marginea blocului, gata s-o faca.Nu simtea frica.Nici regrete.Era impacat si senin.Se gandea ca din sutele de oameni care treceau pe bulevard nici macar unuia nu-i dadea prin cap ca deasupra lui la cateva zeci de metri un om se pregateste sa moara.Era multa lume pe trotuar.Ideal ar fi fost sa-si poata face vant cat mai puternic si sa se prabuseasca pe carosabil nu pe trotuar.Ar mai fi putut omori pe cineva daca se prabusea pe trotuar.Se gandise mult la cum ar fi trebuit s-o faca.Ii placuse cel mai mult saltul in gol pentru ca implica ideea de plutire inainte de moarte.Toata viata tanjise dupa libertate in cele mai diverse forme si moartea dupa plutire i se parea cea mai frumoasa evadare posibila.Asta era si motivul pentru care se afla pe un bloc turn. Cu cat mai mare distanta cu atat mai lunga plutirea.Nu se gandea la socul aterizarii.Erau un detaliu de care se ferea.Detestase oamenii, mai ales in ultima vreme, nu ii mai putea diferentia si nici nu facea vreun efort considerandu-i o masa mare si diforma de rau si tocmai din cauza asta se mira ca acum in ceasul al doisprezecela era cuprins de grija de a nu omori pe vreunul dintre ei in cadere.Oare ideea mortii te face mai bun? Se gandea si la Ea.Incerca o bucurie voluptoasa la gandul ca va afla si nu va mai putea face nimic.Fie si jumai pentru aceasta razbunare care-i gadila orgoliul inca in viata, merita sa creada in existenta lui Dumnezeu.Se imagina privind-o cum isi smulge parul din cap de durere sau cel putin asa vedea el scena in care ea afla.Aproape ca zambea l-a gandul farsei pe care o pregatea.Ii spusese de atatea ori c-o s-o faca.Esti nebun, spunea ea de fiecare data.Ideea ca ar fi putut fi nebun o acceptase demult, ba chiar I se parea ca facuse fata cu brio provocarilor vietii in calitate de nebun. Acum in pragul saltului nu se mai considera deloc nebun.I se parea ca este mai responsabil decat oricand. Se imbracase in negru.Dintr-o ratiune mult mai simpla decat cea a solemnitatii momentului.Se imbracase in negru pentru ca nu voia sa-si pateze hainele cu sangele improscat dupa socul caderii.De fapt nu voia ca lumea sa vada sange.Toata viata fusese un pedant si un ingrijit, si isi regasise reflexia in perceptia celorlati despre el.Asta il facuse mereu atent la reprezentarea in fata oamenilor.Acum, cu putin timp inainte de moarte nu vroia sa abdice de la principiile estetice autoimpuse.Traise curat si in afara oricarui exhibitionism si asa avea de gand sa si moara desi sa cazi in mijlocul traficului pe un bulevard intens circulat era o forma de spectacol cel putin iesita din comun.Se gandea insa ca nu poti impaca si capra si varza.Pe sub tricou si pantalonii negri tot corpul ii era infasurat strans cu banda pentru izolatiile electrice astfel ca organele nu i se puteau imprastia pe asfalt dupa impact.Urma sa fie mai usor si pentru cei de la morga si in acelasi timp isi scutea familia de socul unui cadavru dezintegrat.Oricum, se gandea ca poate are noroc cu aterizarea si membrele o sa ramana la locul lor.Detesta spectacolul ieftin si potential al imprastierii unui trup pe care dupa saritura nu l-ar mai fi putut controla.Asa ca se mumificase cu role de scotch si se imbracase in negru. Se gandise la toate pana in cele mai mici amanunte.Dispretuia ideea sinuciderilor grabite de vreun impuls de moment.Nu te poti juca asa cu chestia asta, isi spunea.Era convins ca sinucigasii de moment regretau imediat dupa comiterea gestului.I se parea amuzant sa regreti in aer.Amuzant si in acelasi timp infricosator.Nu te poti juca cu viata.Asta era motivul pentru care isi pregatise moartea cu minutie.Totul trebuia pus bine la punct.Cautase blocul vreo luna.Dupa ce se hotarase asupra lui, incercase cat mai timid si nobservat cu putinta sa dea tarcole la diverse ore imprejurimilor si chiar scarii blocului.Intr-o zi facuse rost de un maldar de cataloage de pe la Ikea reusind astfel sa intre nestinhgerit in bloc, in chip de curier.Indraznise chiar sa sune la usile celor de la etajul 12 si sa afle ca ba nu erau acasa, ba niste muncitori renovau la nesfarsit un apartament iar a patra usa de langa lift delimita viata a doua studente la filosolofie.Intrase in vorba cu oamenii pentru ca ii venise ideea de a intruchipa un amarat care incerca sa vanda cataloage a caror prima destinatie era difuzarea gratuita asa ca oamenilor nici prin cap nu le trecuse ca parlitul cu ochi frumosi din fata lor, atat de insetat de ceva banuti, ar fi putut nutri ganduri negre si prevestitoare de moarte.Afla astfel ca pe la ora noua de dimineata nimeni nu mai era acasa pe palierul de la etajul 12 al blocului turn.In rest nu a mai avut nevoie decat de o vesta de la DISTRIGAZ, asta ca sa fie acoperit in caz ca cineva l-ar fi vazut urcand pe terasa.I se parea ca Distriggaz suna mai credibil desi muncitorii de pe acolo nu au treaba pe terase.Asa ca in acea zi frumoasa de toamna cu cer sticlos si adieri de vant, un baiat cu pantaloni si tenisi negri si o vesta albastra Distrigaz privea orasul pentru ultima oara de pe terasa unui bloc turn.Urcase pe la noua si cinci si trecusera deja douazeci de minute. Trag de timp, isi spunea desi nici el nu credea asta. Era convins ca o s-o faca si nu frica il tinea cu tenisii inca lipiti de marginea de beton a blocului.Era intrigat de faptul ca nu reusea sa traga nici o concluzie inainte de plecare.Si-ar fi dorit ca rezumatul nereusitelor care-l adusesera in pragul sinuciderii sa i se concretizeze intr-un singur gand coerent, logic la sfarsitul caruia sa poata respira usurat, genunchii sa flexeze usor, pentru ca apoi sa-i impinga trupul in gol, in neant. Concluzia intarzia sa apara. Ba mai mult in locul conluziei apareau tot felul de personaje pitoresti care-i pigmentasera viata. Rasul complet idiot al lui Ivan ii rasuna in cap acum mai mult decat oricand.Ivan radea tare si foarte ritmic, de undeva din gat se forma sunetul ca de magar care facea o excursie prin totate vocalele limbii noastre ::Ha haha hheeehhihuuhuuhoo.Asa arata un ciclu complet care daca gluma era buna se repeta de zeci de ori reusind s-o eclipseze intr-un final apoteotic in care lumea molipsita de rasul Ivanului uita de gluma care starnise furtuna.Ivan era cel mai bun prieten al lui.Afemeiat si grobian, betiv de ocazie si optimist frizand de nenumarate ori tampenia, era indragostit de sensibilitatea lui excesiva pe care desi o considera "boala periculoasa in secolul mizeriei", o cultiva ca fiind cea mai mare calitate a "prietenului de pe Saturn" cum il alinta el.Ivan il iubea sincer pentru ceea ce altii considerau "slabiciune si boala" si ii incuraja sensibilitatea spunandu-i mereu ca cei care-si ascund adevarata natura risca sa uite de ea si sfarsesc prin a fi altcineva.Si niciodata nu poti sti ce vei ajunge daca te negi , adauga Ivan cu o mutra serioasa arborata pe fata lata.Ea nu il suportase nciodata .I se parea ca Ivan e un ratat care ii trage iubitul in jos si nu-l lasa sa se schimbe, sa evolueze.Trebuie sa faci ceva cu viata ta, ii spunea ea.Cu viata noastra.Dar amintirea ei disparu din nou acolo pe terasa lasand loc zambetului provocat de rasul lui Ivan.Ivan va suferi, isi spuse, si pentru prima data inima i se stranse dar isi reveni brusc : e patetic sa dau inapoi la gandul ca va suferi Ivan.Oricum Ivan nu era genul de bocitoare care ridica intrebarea eterna, de secole ramasa fara raspuns: "De ce ai facut asta maicaaaa, deee ceeee?".Ivan ar fi ras mai putin dupa moartea lui, stia bine asta si ochii i se umezira la gandul grasului care avea sa sufere ascunzandu-si ochii inlacrimati in fata vanzatorului de Mac care il va fi intrebat intr-un moment nepotrivit ceva legat de McNuggets.O sa-mi fie dor de McNUggets, isi spunea. O sa-mi fie dor de Mac.Singurul refugiu cand totul mergea rau, la birou, acasa.Intotdeauna scapa de oameni si de chinul dialogului invocand un drum pana la Mac.Ziua in care l-au dat afara in prezenta tuturor, ziua aceea momentele alea au fost mai usor de indurat datorita unui dublu cheese.Il dadusera afara.Ii spusesera sa plece.Dar era mai mult decat atat.Era ura fata de un om pe care nu il intelegeau. Stia bine ca oamenii urasc ce nu inteleg si toate costumele alea cu matreata pe umeri si freze optzeciste sau unghiile rosii mirosind inca a acetona priveau insetate de dispret la umilinta lui asteptandu-l sa paraseasca incaperea cu capul intre umeri.Si atunci salvator ca un erou de benzi desenate plasat strategic pe biroul lui, un "dublu cheese" i-a facut vesel cu ochiul.L-a desfacut lent, cat mai lent cu putinta in fata tuturor si mai ales a responsabilului de proiect, un idiot impotent cu viata sexuala dubla( asta da paradox!) apoi a muscat si a mestecat usor si apasat in acelasi timp savurand si prelungind momentul la nesfarsit reprimandu-si lacrimile cu carnea si chifla aburinde.A terminat de mancat, a ragait si a parasit incaperea lasand pe biroul secretarei ambalajul sufocat de pumnii inclestati.In linistea prilejuita de plecarea lui singurul zgomot perceptibil era cel al ambalajului care isi revenea din strangulare.Se facuse o ora de cand statea pe terasa impartit intre amintiri si hotararea de a sari. Pe bulevard viata isi urma cursul. pe blocul turn un baiat imbracat in negru si cu trupul invelit in scotch se pregatea sa-l opreasca.Nu credea ca il va mania pe Dumnezeu...teoria lui era ca Dumnezeu ii iubeste si pe cei care au abdicat de la principiile luptei cu orice pret.Altfel nu l-ar mai fi trimis pe Isus, nu? Isus nu a venit pentru cei puternici...Era convins ca "lasati copii sa vina la mine" nu era un indemn adresat copiilor fizici... Avea principii si teorii solide referitoare la mistica si religie lucru care nu il determina sa gandeasca prea mult in zona asta, mai ales acum cand trebuia sa se hotarasca sa sara.Ii lipsea insa concluzia suprema acea fraza care sa-i dea branciul final.Ori el era bantuit de amintiri frumoase. Jumatate din tenisii lui erau in aer.Calcaiele erau singura legatura cu un prezent incert apasand betonul terasei.Corpul ii era putin aplecat pe spate ca sa compenseze dezechilibrul astfel incat fara voie privea spre cer.Norii alergau nepasatori la drama de pe bloc.Si-ar fi dorit o discutie cu norii. Se gandea ca norii ar putea vorbi inainte sa se transforme in ploaie..."ce poezie ranceda ma cuprinde acum"...nu stia de ce ii venea sa urle...dar urletul ar fi grabit zborul pe Pamant...Ii placea senzatia asta de echilibru precar..."As putea sa las vantul sa ma omoare"..."daca vantul ar sufla mai tare acum ar putea decide in favoarea mortii mele".Vantul insa nu sufla si nu prelua responsabilitatea sinucigasului...vantul preda lectia moralitatii, isi spunea zambind...va trebui sa sar din proprie initiativa...asuma-ti, ii soptea curgerea norilor...oare cate sinucideri privesc norii acum? cati oameni pe cate blocuri, schele sau poduri asteapta sa sara si privesc cerul? cati oamenii pe pamant fac acelesi lucruri deodata? ideeea simultaneitatii il facea sa se simta mai putin singur.. oare jumatea mea, femeia pe care nu am cunoscut-o niciodata se pregateste sa sara odata cu mine? ne vom regreta unul pe altul in cadere? Ochii incepura sa i se umezeasca si povestea iubirii pierdute, cea la care jinduiesc toti oamenii rasfoind reviste stralucitoare fabricate de artisti neadaptati se derula inlocuindu-i gandurile..era convins acum in timp ce lacrimile ii gadilau obrajii facandu-l sa zambeasca nevoit ca jumatatea lui va sari odata cu el...ii vedea blugii rupti, tenisii albastrii cu imprimeuri de trifoi, tricoul negru cu inscriptia 'Love is in the air' si parul roscat precum rasaritul soarelui in Atlantic..cicatricea lunguiata de pe obrazul drept , o crapatura alba pe fata ei mereu bronzata si nasucul perfect desenat parca de japonezii manga..>plangea la gandul ca n-o s-o vada niciodata ca n-o sa-i imbratiseze sanii si n-o s-o poata privi in ochii verzi care i-ar fi mangaiat pielea cu lumina lor nefireasca...lumina aceea alba care strapunge aerul inainte ca furtuna de vara sa intunece totul...plangea pentru tot ce ar fi putut avea impreuna cu fata visurilor lui si-si vindea siesi iluzia fericirii..in singuratatea teribila dinaintea saltului gasise solutia dedublarii ca forma de lupta...Se impartise adhoc in doi indivizi, unul constient si pragmatic care se pregatea sa sara cu un zambet inghetat pe buze si stia ca trebuie sa mai ia cu el un idiot indragostit de viata in ultimul moment...primul ii vindea celui de-al doilea iluzia implinirii in ultimul zbor alaturi de o EA fabricata in ultimul moment...celalalt nu voia inca sa abandoneze imaginea femeii care l-ar fi putut salva desi stia ca ea era in aceeasi situatie pe un bloc din Paris...norii isi incetinisera mersul interesati parca de povestea simultana a doi oameni care vor zbura in moarte tinandu-se de mainile care nu se vor fi atins niciodata...Sa fie oare posibil ca undeva in lumea asta cineva sa tanjeasca dupa mine? Cineva sa fie potrivit pe masura tenebrelor si frustrarilor mele? Sa fie oare cineva destinat mie si numai mie? Cati dintre noi nu ne intalnim niciodata? Toate intrebarile astea il tintuiau inca pe marginea blocului. Intrebarile si imaginea Ei din ce in ce mai vie, din ce in ce mai puternica.Gandul ca o Ea in tenisi si tricou, avea nevoie de el gandul ca oamenii sunt facuti unii pentru altii si o forta necunoscuta le rataceste drumurile si ii amesteca gresit ca intr-un puzzle distrus de un copil rau, ei bine gandul asta il facea sa se sufoce de nedreptate.Nu se gandea nici o clipa ca fata din mintea lui e rodul imaginatiei in plina criza, nu se gandea ca adrenalina ultimelor momente ii scurtcircuitase benefic creierul care fabrica povesti din dragoste de viata, nu se gandea la nimic din ceea ce ar fi putut-o face pe Ea ireala.Traia o revelatie incredibila, aceea ca fiecare om de pe pamint are pregatita o jumatate pe care insa cei mai multi nu o intalnesc niciodata.Nu era ceva nou sub soare, stia bine asta dar vedea fizic si dureros mii de oameni care mergeau pe strazi sau intrau in gurile de metrou, trecand unii pe langa altii fara sa stie ca de fapt isi apartin si ca se indreapta spre case in care sunt asteptati de alte jumatati nepotrivite cu ganduri destinate altor jumatati si tot asa intr-un cerc care nu se inchide niciodata.Vedea o fata eleganta cu aerul italiei anilor cincizeci care iesea plangand dintr-o cafeneasi arunca un buchet de flori si in acelasi timp privea o cladire imensa de birouri in care un avocat ambitios specializat in drept comercial impacheta cadouri de Craciun pentru mama si sora lui.Stia ca cei doi sunt facuti unul pentru altul dar ziua in care ar fi trebuit sa se intalneasca ceva se intamplase si ea nimerise in bratele unui fotograf frustrat de arta neimpartasita iar el se casatorise cu o fata dintr-o clinica aflata doua etaje mai jos.Mii de asemenea povesti incepura sa i se deruleze prin fata ochilor incurajate de claxoanele care se inmulteau nefiresc cateva zeci de metri mai jos. Ai fi zi ca gandurile si proiectiile ii erau conduse de traficul infernal, ca si cum cineva l-ar fi conectat brutal la toate masinile cu destinele aferente. Gandul ca orasul de sub el musteste de povesti gresite, ideea ca sute si mii de oameni in masinile lor sufera inconstienti, abrutizati, resemnati cu necunoscutul starni in el un sentiment absolut nou de ceva amestecat cu mila.Traia ce nu mai traise vreodata.Nu mai traise asta niciodata.Un val de caldura ii imbratisa tot corpul infasurandu-l bland.Era un sentiment de nedescris de culoarea laptelui si calduros ca o zi perfecta de mai in care nu bate vantul.Muschii se relaxau ca dupa un somnifer puternic si simtea ca sufletul i se largeste si devine o camera inalta ai carei pereti se extind pe masura ce caldura creste in volum, nu si in intensitate si peretii sufletului se departeaza unii de altii si camera se transforma intr-o sala care se mareste continuu pana cand peretii nu se mai vad, ochiul nu ii mai poate distinge si sala se transforma in camp si sufletul e camp, e iarba, e cer, e iubire.Atat de mult spatiu se facu inauntrul lui incat pierdu notiunea timpului si a locului unde se afla si lacrimile tisnira firesc din ochii obositi de spectacolul unei vieti obisnuite si incepu sa planga bland si constant fara sa realizeze ca radiaza iubire. Caldura insa nu se oprea si aproape ca incepu sa-si simta sangele alergand prin vene. Era o senzatie de goana furibunda la care nu se gandise vreodata.Oamenii stau pe loc dar sangele lor goneste neintrerupt, isi spunea cuprins de cea mai frumoasa stare pe care o traise .Si de parca toate astea nu erau de ajuns, caldura, sufletul, iubirea si circuitul sangelui se unira brusc intr-un flux si mai puternic si mai ametitor de necontrolat si caruia pur si simplu nu i te mai puteai opune desi el si-ar fi dorit pentru ca era rusinos de felul lui dar acum nu mai era loc pentru jumatati de masura caci o forta necunoscuta care ii revela simturile forma in gatul subtire o galusca de cuvinte care expolda fara ca el s-o poata controla sau directiona.Un sunet ascutit traversa aerul pana in strada.Pe masura ce striga forta crestea in el mai puternica tot mai puternica dar nu era de ajuns pentru a se face auzit.Sunetele erau prea slabe pentru a traversa intreaga distanta pana in strada. Ii lua mult timp pana cand realiza printre lacrimi ca nimeni nu il aude acolo jos...

Pe masura ce striga forta crestea in el mai puternica tot mai puternica dar nu era de ajuns.Sunetele erau prea slabe pentru a traversa intreaga distanta pana in strada. Ii lua mult timp pana cand realiza printre lacrimi ca nimeni nu il aude acolo jos.Ca impins de un arc se intoarse si sari inapoi pe bitumul terasei apoi o lua la fuga spre usita care dadea in camera liftuluisi de acolo in casa sarii. Gonea sarind cate doua trei trepte si in mai putin de un minut ajunse in strada.Se repezi ca scos din minti in mijlocul traficului.Masinile stationau si se puneau in miscare la rastimpuri rare in perfecta contradictie cu agitatia de care era cuprins sinucigasul. Ca si cum ar fi descoperit ceva epocal fara de care umanitatea nu si-ar mai fi putut continua existenta se invartea ca un titirez printre masini incercand cu disperare sa capteze atentia intregului trafic o data. Din masinile lor cu radiourile date la maxim pe diverse frecvente oamenii priveau degajati, nepasatori, scarbiti sau curiosi agitatia muta a unui baiat cu alura de ratat si ochi de nebun. Fiecare incerca sa-i evite privirea ca si cum contactul vizual direct i-ar fi conectat la o grozavie de care vietile lor nu aveau nevoie. Asa ca oamenii se fereau de privirea nebunului.Dar el nu se lasa. Alerga haotic printe masini strigand din ce in ce mai vlaguit, cu corzile obosite fara sa se mai poata uni in a forma un sunet care sa se transforme in cuvinte. Gatul lui emitea din ce in ce mai slab asemenea unei lanterne care isi pierde bateria. Dum...zeu e bi ii ee ngetei..maa tt oul eedpre iu iiree..lacrimi de neputinta tisneau din ochii obositi dar nu vroia sa abandoneze ideea de a convinge lumea ceea ce transforma totul intr-un spectacol grotesc...

Parea o paiata in delir ale carei maini mai lungi decat ale unui om obisnuit desenau prin aer traiectorii ciudate. Parca toata energia sunetelor care nu se mai puteau forma pe corzile lui intepenite de durere si lacrimi se transferase in mainile care tremurau spasmotic.Incepu sa-si piarda echilibrul si se lovea de masinile care inaintau incet.Impasibili soferii il treceau cu vederea.Nu mai parea constient de sine iar spectcolul pe care il oferea era vrednic de mila cui ar fi avut rabdare sa observe.Gura i se stramba in articulari mute iar ochii fixau oblic niste puncte care il faceau sa para ca priveste in gol. Devenise o mazeta cu maini isterice, privire tampa si echilibru precar. Toata fiinta lui respira incertitudine si dezechilibru. Broboane de sudoare i se ivisera intre santurile fruntii incruntate.In vremea asta sufletul fierbea in preaplinul dorintei de a dezvalui oamenilor revelatia iubirii. Corpul nu il mai ajuta insa. I se parea nedreapta neputinta asta de a-si varsa sufletul si vorbele pe strazi.I se parea nedreapta si o lua ca pe o sicana a destinului.Cu toate astea nu abdica de la ideea de a spune lumii iubire si incepu sa caute alte mijloace de expresie.Tot ce-i venea insa la indemana in dansul grotesc printre masini erau gesturi vecine cu o mima de prost gust ca aceea a copiilor care tocmai au aflat despre joc iar primele lor incercari sunt si cele mai rudimentare.Desena cu mainile balabanite nesfarsite inimi pe care le unea cu gesturi ridicole sau le sfasia pentru a le reuni din nou.Apoi, brusc, se imbratisa strans si privea spre cer dand ochii peste cap si clatinandu-si trupul cand spre stanga cand spre dreapta.Nu apuca sa observe cum un barbat solid a carui masina tocmai fusese atinsa in jocul necontrolat al gesturilor coboara sprinten si hotarat.Pumnii venira scurt si bine plasati ca doua ciocane ritmice.Barbatul parea un profesionist obisnuit cu actiunea.Cu o mana il apucase strans de gat pentru a-i domoli tremurul astfel incat pumnii sa nu-si rateze tinta.I se paru ca fata izbeste un zid nevazut si cazu moale pe caldaram.Barbatul scuipa scarbit peste trupul contorsionat si se urca in masina.Purta o geaca de piele neagra si pantaloni de trening ieftini, bleu-marin cu doua dungi albe.Sinucigasul se dezmetici mult mai tarziu privind cerul.Norii isi urmau cursul de la inceputul zilei.Zacea pe trotuar.Lumea trecea pe langa el fara implicare.Pana si lui i se parea normal sa nu fie bagat in seama.Isi pipai fata.Cand ajunse la buze tresari dureros.Erau umflate.Tot atunci simti gustul sangelui prin papile.Ii amintea de copilarie.Inauntrul lui se facuse gol.Ca si cum toata iubirea care-l coplesise mai devreme si cu care voia sa contamineze intreaga lume, se scursese printr-o gaura nevazuta.In locul ei se instala confortabil un sentiment de rusine cu care simtea ca nu mai poate si nu mai vrea sa lupte.Rusine pentru spectacolul gratuit pe care il oferise in strada, rusine pentru revelatia penibila care il coplesise mai devreme, rusine la gandul ca cedase unor impulsuri scolaresti acolo sus pe marginea blocului, rusine pentru pumnii care il trezisera brusc la realitate.Nu apuca sa-si puna problema ca revelatia iubirii era unica solutie si ca oamenii erau prea mici pentru a pune in practica teoria, la unison.Si nu realiza ca nici unul din argumentele in fata carora sufletul lui se umplea de rusine nu statea in picioare in fata resorturilor superbe care il coborasera in strada.Nu realiza decat ca trebuie sa se intoarca-n viteza acolo sus pe terasa.Viteza nu se exprima in frecventa pasilor sau iuteala gesturilor ci mai degraba intr-o luciditate alba, ca raza unui proiector cu lumina inteligenta.

------------------------------------